Mă lovesc mereu de un sentiment de vină.
În fiecare an ținem să sărbătorim Paștele și Crăciunul într-o stare hipnotică generalizată și completă.
Crăciunul, este un moment de bucurie - este vorba de nașterea lui Isus. Absolut de înțeles. Bradul, globurile, luminile, darurile...
Dar când sărbătorim Învierea - și nimic nu este mai spectaculos ca învingerea morții și viața veșnică - nu pot privi cu aceeași bucurie faptul în sine, pornind de la cauzele care au dus la manifestarea învierii.
Cum să fiu bucuros ca Isus a fost tratat cu o bestialitate dincolo de orice limite? Cum să fiu bucuros că este târât, batjocorit și torturat zile întregi? Cum să fiu bucuros că este ucis?
Toată povestea este de o durere fără seamăn. La 2000 de ani distanță, vina pentru faptele acelea nu poate fi anulată de nicio sărbătoare.
Iar goana nebună după tot felul de preparate culinare ce trebuie puse pe masă pentru că așa este tradiția, mi se pare o exacerbare a penibilului.
*
20350 vizite