Mă ridic deasupra capului
într-o răstignire nefirească
și apuc să mă privesc de sus în jos...
de sus în jos...,
cu o superioritate nedemnă
de propriile-mi gânduri .
Uit durerea sfâșietoare
provocată de cuiele ruginite ale timpului
ce-mi străpung căușurile palmelor
lăsându-mi în urmă
găuri adânci și negre
prin care se scurg lacrimile lumii.
Uit durerea sfâșietoare
provocată de piroane lungi și ascuțite
ce-mi priponesc tălpile picioarelor
de crucea înaltă, nemiloasă, a sufletului.
Mă judec necontenit
și mă condamn aspru
pentru neputința de a-mi ucide, măcar vremelnic, bunele intenții.
Îmi cântăresc faptele cu un rest de măsură
și niciodată cu o măsură întreagă,
folosesc necuvenit de mult cuvântul lasă!
și las lucrurile și faptele și cuvintele și oamenii,
să se îndestuleze hulpav
din trupul meu pus ofrandă
pe masa întinsă a intereselor meschine.
Guri flămânde mușcă din mine
ca dintr-un fruct al pasiunii
nesăturându-se niciodată,
iar eu îi las.
Lasă! zic.
Lasă! că se vor sătura într-o zi
și voi ajunge să mă reconstruiesc
acoperindu-mi toate mușcăturile
cu lut moale și cald
dospit la căldură soarelui.
Dar ei nu se mai satură!
iar eu...de acolo...de sus...
răstignită pe propria-mi cruce,
continui să mă judec
privindu-mă și lăsându-mă devorată
de hienele unei lumi fără speranță
Autor Andreea CRISTEA, București, 28.12.2023
https://www.facebook.com/100003877993962/posts/pfbid0yPU1wraLuiGLoGMsdUdwPJfFbkPPAaceb8Re7iVob2bJBvgNxpJ4NoYytfAtM2VZl/
*
5487 vizite