În dimineaţa zilei de 6 august 1945, bombardierul B-29 „Enola Gay” al forţelor armate americane lansa prima bombă atomică din istorie, „Little Boy”, asupra oraşului japonez Hiroshima. „Micuţul” a produs o explozie uriaşă, aşa cum nu se mai văzuse vreodată, care a ucis instantaneu 70.000 de oameni, alţi zeci de mii urmând să îşi piardă viaţa ulterior din cauza nivelului radiaţiilor la care au fost expuşi. Trei zile mai târziu, o a doua bombă, „Fat Man”, era aruncată de bombardierul „Bockscar” asupra oraşului Nagasaki. Aveau să moară încă 40.000 de oameni, iar mult mai mulţi să fie mutilaţi şi ucişi lent de noua armă. Două mari oraşe industriale erau şterse de pe faţa pământului într-o clipită. Un dezastru de neimaginat şi greu de suportat chiar şi de aprigul popor nipon. Atacurile aveau să conducă la capitularea necondiţionată a Japoniei. Anunţul a fost adus la cunoştinţa publicului de Împăratul Hirohito într-un mesaj radiofonic difuzat în data de 15 august. Cobora, astfel, cortina pe ultima scenă a teatrelor de luptă ale celei mai mari şi devastatoare conflagraţii mondiale din istoria omenirii. Societatea umană se găsea în faţa unui moment de cotitură. Răul trebuia lăsat în urmă. Noua ordine mondială, noul sistem internaţional cu instituţiile, tratatele şi regulile sale, trebuiau să facă imposibilă apariţia vreodată a unui nou război global. Demonstraţia tragică a puterii distructive a armei nucleare a sădit în mintea liderilor lumii credinţa că o nouă conflagraţie mondială va putea conduce la extincţia speciei umane şi chiar la dispariţia vieţii de pe Pământ.
Sursă foto: Profimedia
Japonia între dezonoare şi supravieţuire
După mai mult de cinci ani şi jumătate de conflict devastator, războiul lua sfârşit în Europa cu capitularea necondiţionată a Germaniei în data de 8 şi ulterior în 9 mai 1945. Japonia continua, însă, lupta pe frontul din Pacific, cu toate că evoluţiile din cel mai mare teatru de operaţii militare din istoria omenirii oferiseră semnele unei victorii a Aliaţilor încă din prima parte a anului 1944. Cu cât înfrângerea japonezilor se contura mai clar, cu atât forţele armate imperiale luptau cu mai multă îndârjire. Strânsoarea în care erau prinşi japonezii comasa ultimele lor resurse militare, deloc de neglijat, pe marile insule ale arhipelagului nipon. De aici şi capacitatea acestora de a continua să producă încă pierderi importante forţelor americane. De altfel, de la instalarea preşedintelui Harry Truman în Biroul Oval al Casei Albe în luna aprilie 1945, pierderile aliaţilor pe frontul din Pacific au atins valori îngrijorătoare pentru comandanţii militari şi inacceptabile pentru noul preşedinte.
De aceea, prin Proclamaţia de la Potsdam din 26 iulie 1945, Truman, alături de conducătorul chinez Chiang Kai-shek şi premierul britanic Winston Churchill aveau să „ofere Japoniei oportunitatea de a pune sfârşit acestui război”. Pierderea inutilă de vieţi omeneşti trebuia să înceteze imediat. În ultimul dintre cele 13 puncte ale ultimatumului, aliaţii cereau guvernului de la Tokio „să proclame imediat capitularea necondiţionată a tuturor forţelor armate japoneze şi să confere asigurări concrete şi adecvate că se vor preda de bună credinţă. Alternativa pentru Japonia este distrugerea imediată şi totală”.
Deşi Împăratul Hirohito a considerat solicitarea aliaţilor „în principiu acceptabilă”, ministrul Apărării şi comandanţii militari ai forţelor terestre şi navale au susţinut în cadrul Consiliului Suprem pentru Conducerea Războiului, mini-guvern de război din care mai făcea parte şi ministrul de Externe sub conducerea prim-ministrului Japoniei, că Proclamaţia este „prea dezonorantă” şi trebuie respinsă. Premierul Kantarō Suzuki, amiral în retragere al forţelor navale imperiale, care preluase conducerea guvernului tot în luna aprilie 1945, a adoptat tactica „ignorării” ultimatumului în aşteptarea unui sprijin din partea lui Stalin pentru medierea păcii. Această ultimă speranţă era legată şi de faptul că sovieticii nu semnaseră Proclamaţia deşi participaseră la Conferinţa de la Potsdam.
În acest punct al poveştii merită zăbovit asupra a două tuşe care nuanţează tonurile de gri în care poate fi reprodusă complexitatea uriaşă a teoriei şi practicii studiilor de securitate.
Cu prima tuşă sunt trasate concluziile unor cercetări care relevă că traducerea termenului japonez mokusatsu sub forma „ignorare” reprezintă, de fapt, o imensă eroare lingvistică. Chiar această eroare ar fi cea care a făcut posibilă producerea dezastrelor nucleare de la Hiroşima şi Nagasaki. În viziunea suporterilor acestei teorii, traducerea potrivită a termenului mokusatsu ar fi fost „nu comentez”, având în vedere şi contextul în care acesta a fost utilizat de premierul nipon. La trei zile după primirea proclamaţiei, Suzuki a susţinut o conferinţă de presă în faţa jurnaliştilor din Tokio. Cu acel prilej, premierul a menţionat că „[Proclamaţia de la Potsdam] este practic similară cu declaraţiile anterioare. Guvernul Japoniei nu consideră că aceasta are vreo valoare crucială. Simplu, noi mokusatsu suru (puteţi folosi aici fie o ignorăm, fie nu comentăm). Singura alternativă pentru noi este să avem determinarea de a continua lupta până la sfârşit”.
Atractivitatea premisei greşelii de traducere a crescut după declasificarea unui eseu cu titlul „Mokusatsu: Un cuvânt, două lecţii” publicat în 1968 în Jurnalul Tehnic al Agenţiei de Securitate Naţională a Statelor Unite. Însă, concluzia autorului, al cărui nume a rămas clasificat până astăzi, este mai mult decât elocventă: „În urmă cu câţiva ani am auzit o frază în logica Legilor lui Murphy, care afirmă că „dacă ceva poate fi înţeles greşit, atunci aşa va fi”. Mokusatsu oferă demonstraţia perfectă a acestei legi. Până la urmă, dacă Kantarō Suzuki ar fi afirmat ceva concret precum „voi face o declaraţie după şedinţa de guvern” sau „nu am luat încă nicio decizie”, atunci ar fi fost evitate atât problema traducerii unui cuvânt atât de ambiguu, cât şi cele două consecinţe teribile ale acestei traduceri de rău augur: bombele atomice şi eseul meu”.
A doua tuşă, mult mai groasă decât prima, este trasă de naivitatea aşteptărilor pe care guvernul nipon le avea din partea Uniunii Sovietice pentru medierea unor termeni mai favorabili în negocierile de pace cu aliaţii occidentali. În ciuda sprijinului aşteptat, sovieticii au declarat război Japoniei în data de 8 august, imediat după atacul nuclear american de la Hiroshima. Armata Roşie a invadat teritoriile ocupate de niponi în Manciuria şi a ocupat Insula Sahalin şi Insulele Kurile, acolo unde luptele dintre sovietici şi forţele locale de rezistenţă au continuat chiar şi după acceptarea capitulării de către Împărat, până în data de 3 septembrie 1945. Intrarea URSS în război cu Japonia fusese convenită de Stalin cu aliaţii occidentali încă din noiembrie 1943, cu prilejul Conferinţei de la Teheran şi reconfirmată de sovietici la Conferinţa de la Yalta din februarie 1945, atunci când s-au angajat că vor intra în război cu Japonia în maxim trei luni de la capitularea Germaniei. Cele trei luni aveau să se împlinească exact în data de 8 august.
Proiectul Manhattan
Administraţia Franklin Delano Roosevelt a înfiinţat programul nuclear american în 1940, cu sprijinul Canadei şi Marii Britanii. Statele Unite erau încă neutre, însă la Washington începeau să se contureze temeri serioase cu privire la dezvoltarea armei atomice de Germania nazistă. Numărul oamenilor de ştiinţă germani refugiaţi în SUA era în creştere, iar veştile aduse de aceştia nu erau de bun augur. După progresele preponderent teoretice obţinute pe parcursul anului 1940, programul nuclear american a fost plasat sub autoritatea Oficiului pentru Cercetare Ştiinţifică şi Dezvoltare, special înfiinţat prin ordin prezidenţial emis în data de 28 iunie 1941. Corpul Inginerilor Armatei SUA a primit misiunea construirii facilităţilor necesare găzduirii programului strict secret, program ce urma să primească numele de cod „Proiectul Manhattan”, după locaţia de dislocare a garnizoanei Corpului Ingineresc în zona metropolitană new-yorkeză.
În primii ani, oamenii de ştiinţă au lucrat pentru producerea materiei prime esenţiale pentru realizarea efectului de fuziune nucleară, Uraniu-235 şi Plutoniu-239. Primele cercetări au fost derulate de Enrico Fermi şi Leo Szilard la Universitatea Columbia în scopul îmbogăţirii uraniului şi stabilizării lanţului de reacţie nucleară. După intrarea Statelor Unite în război, cercetările acestora au continuat sub comanda militară a colonelului Leslie R. Groves în cadrul Universităţii din Chicago unde au reuşit să producă Uraniu-235.
Materialele radioactive au fost trimise în Los Alamos, New Mexico, unde s-a derulat cea mai mare parte a Proiectului Manhattan sub coordonarea excepţionalului fizician Robert Oppenheimer. Echipa acestuia a reuşit să transforme ideea într-o soluţie funcţională, pentru ca în zorii zilei de 16 iulie 1945 să finalizeze cu succes prima testare din istorie a unui dispozitiv nuclear încorporat într-o bombă cu plutoniu. În final, oamenii de ştiinţă au dezvoltat două tipuri de bombe. Una pe bază de uraniu pe care au denumit-o „Little Boy” şi alta pe bază de plutoniu căreia i-au pus numele „Fat Man”. Urma ca acestea să fie aruncate în luptă în scurt timp.
Soluţia nucleară
Mai mulţi comandanţi militari americani de rang înalt, inclusiv generalul Douglas MacArthur, au susţinut continuarea campaniei militare împotriva Japoniei cu forţe convenţionale în cadrul Operaţiei „Downfall” care ar fi urmat să se finalizeze cu o invazie terestră masivă susţinută de bombardamente de aviaţie pentru ocuparea insulelor principale. Numărul mare de victime estimat de aceştia în rândul trupelor proprii – de până la 1 milion de militari – l-a determinat pe Truman să ia decizia recursului la soluţia nucleară. În asumarea unei asemenea decizii, preşedintele a trecut peste „temerile morale” ale secretarului de Război, Henry Stimson, generalului Dwight Eisenhower sau ale unora dintre oamenii de ştiinţă participanţi la Proiectul Manhattan. De altfel, Truman avea să noteze în jurnalul său că „ţintele atacului nuclear vor fi obiectivele militare, soldaţii şi marinarii, nu femeile şi copiii”. Înclinarea balanţei spre soluţia nucleară a fost influenţată şi de viziunea acelor suporteri ai utilizării bombei atomice care considerau că rezultatele atacului nuclear nu se vor regăsi doar în capitularea imediată a Japoniei, ci şi în propulsarea Statelor Unite, ca unică putere nucleară, pe poziţia dominantă a ordinii globale care urma să se instaureze după finalul celui de-al Doilea Război Mondial.
Pe acest fond, militarii implicaţi în Proiectului Manhattan au identificat Hiroshima drept ţinta ideală pentru utilizarea noii arme. Oraşul industrial cu 350.000 de locuitori era situat la mai puţin de 1.000 de kilometri de Tokyo. Totodată, nu existau date care să confirme că în zonă ar fi fost reţinuţi prizonieri americani.
În contextul „refuzării capitulării prin ignorarea Proclamaţiei de la Potsdam” de către guvernul japonez, la prima oră a zilei de 6 august 1945 bombardierul Enola Gay cu Little Boy la bord a decolat de la baza americană din Insula Tinian sub comanda colonelului Paul Tibbets. Bomba cu uraniu îmbogăţit a fost lansată asupra Hiroshimei la ora 8:15, fără ca această soluţie tehnică să fi fost testată vreodată în poligon. Iniţierea încărcăturii nucleare s-a produs la o înălţime de aproximativ 600 de metrii de sol producând o explozie echivalentă cu explozia a 12-15.000 tone de trotil şi ştergând de pe faţa pământului o arie urbană de peste zece kilometri pătraţi.
Însă, dezastrul produs la Hiroshima nu i-a determinat pe niponi să capituleze. Astfel că, trei zile mai târziu, în data de 9 august urma să aibă loc un nou atac. Bomba cu plutoniu Fat Man a fost lansată asupra oraşului Nagasaki la ora locală 11:02 de bombardierul Bockscar la comanda căruia se afla maiorul Charles Sweeney. Prima ţintă vizată a fost oraşul Kokura, însă vizibilitatea scăzută determinată de grosimea plafonului de nori a făcut ca Sweeney să se îndrepte spre ţinta secundară, Nagasaki. Explozia bombei cu un echivalent de 22.000 de tone de trotil, mult mai mare decât prima, a produs daune mai reduse din cauza reliefului muntos care a limitat efectul la o arie de aproximativ 6 kilometri pătraţi.
Ar fi interesant de amintit că Nagasaki nu se regăsea pe lista iniţială a ţintelor posibile pentru atacurile nucleare. Prima pe această listă era Kyoto, fostă capitală imperială a Japoniei pentru mai mult de o mie de ani, până în anul 1868. Comitetul pentru stabilirea obiectivelor care ar putea fi vizate într-un atac cu noua armă era format din militari şi civili. Primii considerau Kyoto o ţintă potrivită pentru că „nu fusese bombardată deloc şi multe facilităţi industriale fuseseră relocalizate în regiune”. Cei din urmă preferau Kyoto pentru că era un oraş cultural care „găzduia multe universităţi, iar oamenii de acolo ar fi înţeles mai bine că bomba atomică nu este doar o altă bombă, ci reprezintă un punct de cotitură în istoria omenirii”. Secretarul de Război, Henry Stimson, este cel care l-a convins pe Truman să elimine Kyoto de pe listă pentru prezervarea uriaşului patrimoniu cultural al localităţii.
Finalul războiului
În faţa efectelor cumulate ale atacurilor nucleare şi invaziei sovietice, guvernul Japoniei a adoptat în data de 10 august o declaraţie prin care anunţa acceptarea termenilor capitulării înscrişi în Declaraţia de la Potsdam, înţelegând că poziţia de suveran a Împăratului nu va fi prejudiciată. Pe baza unor garanţii oferite de Aliaţi în acest sens, Japonia a acceptat capitularea în data de 14 august 1945. În pofida uriaşului dezastru umanitar în faţa căruia se găsea populaţia niponă, acceptarea necondiţionată a capitulării a fost cu greu acceptată de militari, fiind nevoie ca membri ai casei imperiale să fie trimişi în China şi Coreea pentru a comunica direct decizia Împăratului comandanţilor forţelor dislocate în aceste regiuni.
Acceptarea capitulării a fost difuzată într-un mesaj radiofonic înregistrat al Împăratului Hirohito în data de 15 august. Vestea s-a răspândit rapid în interiorul statelor aliate, populaţia celebrând pe străzi ceea ce avea să devină „V-J Day” sau „Ziua Victoriei asupra Japoniei”.
Ceremonia formală de semnare a capitulării a avut loc în data de 2 septembrie la bordul navei amiral USS Missouri, ancorată în Golful Tokyo. Documentul a fost semnat de ministrul de Externe japonez Shigemitsu Mamoru în numele Împăratului şi guvernului nipon şi de generalul Umezu Yoshijiro din partea Comandamentului militar general al forţelor imperiale. Americanii au fost reprezentaţi la ceremonie de generalul MacArthur, comandantul suprem al forţelor aliate din Pacific şi amiralul Chester William Nimitz, comandantul flotei din Pacific a Statelor Unite. Urma să aibă loc şi o ceremonie separată de capitulare a Japoniei în faţa Chinei în Nanking în data de 9 septembrie, moment care a pus punct celui de-al Doilea Război Mondial.
Lecţii învăţate şi aparent uitate
După finalul Războiului Rece pe parcursul căruia jocul de sumă nulă dintre SUA şi URSS condusese la instituirea statu-quoului nuclear, pericolul apocalipsei atomice a dispărut. A început epoca operaţiilor militare chirurgicale conduse după logica eliminării de obiective punctuale în detrimentul distrugerilor de masă. Forţele speciale au înflorit în detrimentul celor convenţionale, iar arsenalul nuclear a fost redus semnificativ. La sfârşitul ultimului deceniu al secolului trecut se părea că teoria conflictului trebuie rescrisă prin aducerea în dezbaterile de securitate a noi şi noi domenii de analiză, considerate non-tradiţionale şi soft, însă suficient de relevante pentru a genera coerciţie şi descurajare pe scena internaţională. Însă, încă din primii ani ai noului mileniu lucrurile aveau să se schimbe în ritm accelerat, dinspre o lume a cooperării şi multilateralismului decizional către o lume a competiţiei şi pragmatismului decizional de tip tranzacţional.
Prin urmare, astăzi, la trei sferturi de veac de la utilizarea teribilei arme atomice, ordinea mondială este supusă unor tensiuni fără precedent. Sistemul internaţional şi-a epuizat resursele de reglementare şi control al arsenalelor militare. Utilizarea puterii nucleare a devenit din nou o opţiune. Competiţia dintre marile puteri divide şi ostilizează părţile din interiorul şi exteriorul alianţelor sau formatelor tradiţionale de cooperare. Scenariile de securitate sunt scrise din nou în cheia „când” şi nu „dacă” puterea urmează să fie din nou utilizată în forma sa brută. Omenirea se pregăteşte pentru următorul mare război. Cheltuielile militare cresc exponenţial, neîncrederea planează printre aliaţi, iar incidentele de securitate se înmulţesc în fiecare zi.
Va urma o nouă Hiroshima? Răspunsul la această întrebare depinde de înţelepciunea liderilor lumii. Din păcate, în epoca post-adevăr o astfel de dilemă nu mai are reprezentare binară. Într-o lume a regulilor diluate şi ambigue, binele nu mai poate fi disociat simplu de rău, iar deciziile dificile de securitate sunt luate sub presiunea uriaşă a subiectivismului lumii în care trăim astăzi.
Trei sferturi de veac de la Hiroshima şi Nagasaki
Niculae Iancu
https://monitorulapararii.ro/trei-sferturi-de-veac-de-la-hiroshima-si-nagasaki-1-32849
Fotografie: wikipedia
*
314 vizite