Toate trec

Orice gând e ireal. Jurnalul Adei

Posted by EvaFirst on 2023-04-21 Psihologie


Aveam in jur de 23 de ani.
ma gandeam ca oamenii pe care ii vad pe strada mi-ar putea face rau. uneori ma gandeam ca ma urmaresc si grabeam pasul inainte de a intra in casa, alergam pe scari pana in apartament si uneori simteam ca intunericul ma poate cuprinde. asa ca aprindeam repede lumina si dormeam cu capul sub plapuma.
incepusem sa aud un ticait. ca si cum ai bate cu o unghie ritmic intr-o masa. am crezut initial ca e un sunet real si ulterior ca e o atentionare sau ceva, un semn.
in orice caz, totul a durat foarte putin.
in cateva zile mi-am dat seama ca nu e real, ca e un sunet al mintii mele si ca o parte din gandurile pe care le am nu sunt o deductie logica, ba mai mult, unele sunt paranoice.
mi-a fost atat de clar totul, incat s-a oprit derapajul.

imediat dupa, am facut primul meu episod depresiv. au fost luni de zile cand intuiam, de fapt, aveam impresia ca am rezolvat o ecuatie matematica, ca doar cand o sa mor o sa imi fie usor. era singurul gand care ma linistea. era singura lumina. ma uitam in jos de la diferite balcoane si ii admiram in mintea mea pe cei care sar.

in acelasi timp, stiam ca am citit enorm de la 20 incoace despre creier, emotii si cat de fragili suntem si ca orice gand as avea, atat timp cat nu devine o intentie si dupa un fapt, e doar un gand. iar asta ma si infuria, ma si amuza.

eu ma confruntasem din adolescenta cu o anxietate din ce in ce mai puternica. la inceputul varstei de 20 anxietatea mea devenise paralizanta, imi putea lua ore sa ma decid cu ce ma imbrac, iar prietenii ajunsesera sa imi comande ei de mancare la restaurant pentru ca nu puteam sa ma decid avand un meniu in fata si o multitudine de optiuni. mi se parea ca orice as face, o sa iau o decizie gresita si nu sunt suficient de buna. (de perfectionism n-am scapat nici acum, dar s-a mai domolit).

am facut terapie si m-am educat sa functionez mai bine. de la 20.

am trecut in ultimii 12 ani prin multe lucruri nasoale care apasa altele prin care am trecut. ca noi toti.

din februarie anul trecut (2022) am trecut printr-o perioada de insomnie, un burnout care tot asteapta sa se instaleze (dar pare ca m-am auzit din timp), momente de tristete profunda, enorm de multe ganduri pe care uneori nici nu le mai aud dar raman cu anxietatea cu care ma trezesc. des.
am avut zile cand singurul lucru pe care l-am facut a fost sa stau pe un scaun in bucatarie, sa fumez, sa beau cafea si sa ma joc un fel de candy crush.
tendintele mele anorexice au venit si ele la petrecere si uneori fie ma infometez fie mananc cu vinovatie. uneori cand mananc o felie de paine (in general fac mai urat la fainoase) am imagini cu burta mea care creste, se revarsa si ma acapareaza.
am avut spectacole pe care as fi vrut sa le anulez si sa ma afund in canapeaua din cabina, sa dispar in ea, sa nu ma vada nimeni nici daca se aseaza pe mine. (pe canapea). cu toate astea, am stiut mereu ca meseria pe care o am e un mare cadou (pentru mine), pentru ca ma linistesc spectacolele. creierul e prezent, alert, in situatia conventionala din scena, iar eu pot sa ma odihnesc in timpul unui spectacol sau cand am filmari. de multe ori ma gandesc ca m-a salvat meseria asta.(stiu si ca nu-s singura). stiu si ca e o meserie care functioneaza intr-un sistem (inca) disfunctional si ca poate apasa multe rani.

ce m-a mai ajutat pe langa terapie si formarile facute si cartile citite si mama (mama mea care e uluitoare si ca mama si ca terapeuta) au fost urmatoarele… ganduri (ce ironie):

orice gand as avea e ireal. pare foarte real, dar e doar un gand.
imi repet: orice gand e doar un gand si atat timp cat nu e o intentie, merge.
cerul e inca albastru orice as face.
mi-am pus demult un target sa-mi dezvolt umorul si vreau sa ma bucur de asta dupa ce reusesc.
am invatat sa ma uit la mine in timp ce simt sau gandesc orice si atat timp ca ma pot uita inseamna ca sunt inca acolo, neutra, pot decide si pot sa fiu alaturi de mine.
trece. toate trec. si alea bune si alea rele.

ce mai vreau sa adaug este ca eu sunt o femeie privilegiata, cu resurse, sprijin si cu mult noroc.

vorbesc pentru ca Iulia a vorbit si ii sunt recunoscatoare.

vorbesc pentru ca e nevoie sa destigmatizam bolile mintale si sa ne uitam unii la altii asa fragili cum suntem.

vorbesc, sa nu fim singuri.

avem nevoie sa ne auzim si sa gasim solutii spre a ne oferi sprijin. avem oricum asa de putin timp.

(banuiesc ca n-a ras nimeni la postarea asta, asa ca va imbratisez).


Ada Galeș
https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=pfbid021cQqQF5s9JhKFwojdV73MqssjgqvVr94V2ucic8WZf75H4Fz7kZfFcZRmtYas9B1l&id=603990168

*

2015 vizite

Comenteaza




Citeste si

Autoportret

O altfel de poezie


Citeste si

Mulțumesc

Rugăciune de mulțumire de la Domnul Dumnezeul Ființei Mele


Citeste si

Ileana plânge

Cristos a inviat !


Citeste si

Merităm Apocalipsa

Obsesia morții colective