Dacă ar fi să mă definesc printr-o carte, ar fi Idiotul lui Dostoievski. Nu pentru că mi-a plăcut, ar fi prea puțin spus. Ci pentru că am simțit, pe măsură ce întorceam paginile, că cineva a scris acolo o parte din mine. Și nu partea perfectă, înțeleaptă sau asumată, ci partea aceea vulnerabilă, prea bună, prea blândă, prea sinceră pentru o lume care mestecă suflete și le scuipă cinic pe asfalt.
Îl iubesc pe Prințul Mîșkin. Cu o iubire dureroasă, aproape maternă, pentru că în el văd tot ce e pur într-un om, și care tocmai de aceea e distrus. Mîșkin nu este prost, așa cum sugerează ironic titlul. El este o oglindă a blândeții, a lucidității fără ocolișuri, un om „slab” într-o lume care respectă doar colții și zgomotul.
Într-un Petersburg corupt și vulgar, între jocuri de putere, obsesii, bani și seducții, apare el, aproape o prezență angelică, dar nu în sensul plictisitor al perfecțiunii, ci în cel sfâșietor al lipsei de apărare.
„Mă tem că sunt prea sincer. Iar sinceritatea sperie mai tare decât minciuna.”
Mîșkin vine din Elveția, după o perioadă de tratament pentru epilepsie. Boala nu-l face fragil, din contră, îi dă o claritate mistică asupra lumii, asupra durerii și binelui. E un om care vede în celălalt nu aparența, ci sufletul. Iar asta, într-o societate care își pune măști din instinct, e o crimă.
Pe Nastasya Filippovna o iubește cu o compasiune care o copleșește. Pe Aglaya o iubește cu o blândețe care o irită. Pe amândouă le vede, nu cum le văd ceilalți bărbați, ca pe niște trofee sau femei-problemă, ci ca pe niște suflete zdrobite, înfășurate în orgoliu și rușine. Le iubește fără a cere nimic. Și tocmai asta îl face de neînțeles.
„Să fii cu adevărat bun e cel mai greu lucru. Pentru că trebuie să porți durerea altora ca pe a ta.”
Ce îl definește pe Mîșkin nu este naivitatea, ci refuzul de a deveni cinic. El nu joacă niciun joc. Nu manipulează. Nu minte. Nu cere explicații. El doar simte. Și într-o lume obsedată de control, acest tip de simțire e considerat o formă de boală mintală.
„Oamenii se tem de sinceritate. Îi rănește mai tare decât o sabie.”
Mîșkin e personajul care mă face să închid cartea și să privesc în gol. Pentru că îmi dă speranță și, în același timp, mi-o frânge. E dovada că bunătatea absolută nu poate supraviețui în lumea reală. Că adevărata frumusețe, cea morală, spirituală nu doar că nu salvează lumea, dar e crucificată de ea.
„Frumusețea va salva lumea” e poate cea mai celebră replică a romanului. Dar în context, nu e o constatare. E o întrebare disperată. Poate frumusețea, adică bunătatea necondiționată să salveze ceva într-o lume care o strivește fără să clipească?
Prințul nu are răspunsuri tăioase. Nu se răzbună. Nu strigă. El iartă. Iartă mereu. Și plătește scump. Este, în fond, un Hrist mărunt, trimis printre niște oameni care nu mai recunosc divinul decât dacă e în aur și sânge.
„Îi iubesc pe toți… de parcă le-aș cunoaște sufletul dinainte.”
„Nu judeca niciodată un om după faptele lui. Judecă-l după lupta pe care o duce înăuntru.”
„Cel mai greu e să nu disprețuiești.”
Idiotul nu e un roman, e o disecție a sufletului. O frescă vie a lumii care te pune în fața oglinzii: cât din Mîșkin ai lăsat să moară în tine? Unde te-ai trădat ca să fii „normal”? Ce ai pierdut când ai învățat să te aperi?
Pe mine, romanul m-a învățat că nu e rușinos să fii bun, chiar dacă doare. Că există noblețe în vulnerabilitate și curaj în tăcere. Mîșkin e exact genul de om pe care îl cauți toată viața și-l recunoști prea târziu. Poate pentru că, în lumea noastră, iubirea pură e confundată cu prostia. Iar sufletul viu, cu slăbiciunea.
De ce e cartea mea preferată? Pentru că e despre un suflet care n-a învățat să mintă.
Pentru că e despre tine, cel de dinainte să înveți să te aperi.
„Viața merită trăită doar atunci când poți iubi pe cineva mai mult decât pe tine.”
Femeile din viața lui Mîșkin nu sunt eroine. Sunt oglinzi crăpate în care se reflectă lumina lui.
Nastasya Filippovna e frumusețea care s-a răzbunat pe sine. E femeia care, după ce a fost abuzată și distrusă moral de Totski, nu mai crede în iertare. Și exact de aceea îl urăște și îl iubește pe Mîșkin. Pentru că el o iartă fără să ceară. Pentru că vede în ea nu desfrânata, nu păcătoasa, ci fetița care a fost cândva curată și întreagă.
„Pe mine nu mă iubești cu adevărat, Prințe… Tu mă compătimești.”
„Nu, Nastasya. Te iubesc tocmai pentru că îți negi valoarea. Și înăuntrul tău e o frumusețe care ar putea rupe pietrele.”
Această relație e o rană care nu se vindecă. Mîșkin o vrea salvată, ea se vrea pedepsită. El îi oferă lumină, ea alege flăcările. Nu pentru că n-ar simți, ci pentru că s-a convins că nu merită mântuirea. E o tragedie biblică în desfășurare.
Aglaya Ivanovna, în schimb, e iluzia de normalitate. E femeia educată, mândră, inteligentă, care vrea un bărbat de excepție, dar nu e pregătită pentru genul de excepție pe care îl reprezintă Mîșkin. Ea vrea un cavaler, dar el vine cu sufletul descoperit. Ea vrea un ideal romantic, dar se trezește în fața unui om care nu joacă niciun rol.
„El nu e bărbat. E un sfânt. Și sfinții nu fac curte, ci ridică în genunchi ceea ce alții zdrobesc.”
Aglaya îl admiră, îl vrea, dar în adâncul ei nu-l înțelege. Nu până la capăt. Într-o lume normală, poate că s-ar fi căsătorit. Dar "Idiotul" nu e despre lumea normală. E despre ceea ce nu poate fi integrat în structurile convenției, despre acel „altfel” care nu se lasă îmblânzit.
Iar Rogojin el este opusul lui Mîșkin. Nu antagonistul, ci reversul aceleiași monede. Dacă Mîșkin iubește cu duioșie, Rogojin iubește cu febră. Dacă Mîșkin vede sufletul, Rogojin vede posesia. El o vrea pe Nastasya pentru a o închide, pentru a o arde, pentru a o ține sub control, pentru a o strivi și adora în același timp. Și da, o și ucide.
„Te-am iubit atât de mult, că nu mai suportam să te iubească altcineva.”
Mîșkin nu joacă niciun rol. E atât de transparent încât devine invizibil pentru cei care au uitat cum arată sufletul uman neînvelit în strategii. El nu are intenții ascunse. Nu cunoaște sarcasmul. Nu înțelege umilința. El privește în oameni ca într-o fântână și le vede fundul noroios, dar nu fuge. Ci rămâne acolo. Și iubește.
„De ce să ne temem de oameni, când ei suferă mai mult decât ne pot răni?”
Cuvintele lui nu sunt replici. Sunt revelații. De fiecare dată când vorbește, lumea se oprește, nu pentru că l-ar respecta, ci pentru că nu știe cum să-l încadreze. Nu pot râde, dar nici nu pot înțelege. E un disconfort viu în prezența lui, ca și cum ar dezvălui, fără să vrea, rușinea fiecăruia.
„Ce ușor e să fii rău. Și ce înfiorător de greu e să fii bun fără aplauze.”
Mîșkin este imposibil de cucerit pentru că el nu se lasă posedat. Nici de dorință, nici de mândrie, nici de răzbunare. E genul de om care iartă înainte ca celălalt să ceară iertare, și care, în loc să lovească, își coboară privirea. Nu pentru că e slab, ci pentru că a înțeles ceva ce ceilalți abia intuiesc: că singura putere reală e compasiunea.
„Eu nu pot urî. Și nici nu vreau. Când învățăm să urâm, pierdem singura legătură cu divinul.”
Și ce face Dostoievski, acest demiurg însetat de paradoxuri? Îl pune pe Mîșkin în mijlocul celor mai meschine, ambițioase și orgolioase ființe. Nu pentru că vrea să-l pedepsească, ci pentru a arăta cum reacționează lumea la sfințenie. Rezultatul? Îl strică. Îl izolează. Îl scapă printre degete. Îl numește nebun.
Mîșkin iubește tot ce e pierdut în ceilalți: inocența din spatele orgoliului Aglayei, rușinea din spatele aroganței Nastasyiei, umanitatea din inima bolnavă a lui Rogojin. El nu iubește ce ar trebui. El iubește ce e ascuns. Ce e rușinos. Ce e neiertat.
„Toți suntem vinovați pentru durerea celuilalt. Așa simt.”
Într-o scenă crucială, în jurul unei mese, când toți râd și joacă teatru social, Mîșkin spune: „Eu cred că fiecare om are un moment în viață când a fost cu adevărat bun. Chiar dacă numai o clipă.”
Și camera amuțește. Pentru că, deși nimeni nu recunoaște, toți știu că acel moment există. Și că l-au pierdut.
Nu există „fericire” în această carte. Pentru că Dostoievski știa că lumina nu e premiată, ci arsă. Și totuși, Idiotul nu e o tragedie. E o profeție. Una care spune: „Uită-te bine la Mîșkin. Poate nu-l înțelegi. Poate te irită. Poate îl respingi. Dar într-o zi, când lumea ta de aparențe se prăbușește, tot la un om ca el vei visa. Cu el vei vrea să-ți închizi ochii.”
Mîșkin e imaginea omului dinainte de cădere. Omul din grădina Edenului. Omul care știe că adevărul nu e un cuvânt, ci o privire blândă.
„Nu-mi doresc decât să fiu viu în ochii celuilalt.”
Și poate că, dacă fiecare dintre noi ar citi Idiotul nu ca pe o ficțiune, ci ca pe o spovedanie, lumea ar arăta altfel. Poate că ne-am mai cere iertare fără să fim obligați. Poate că am tăcea, când altul plânge. Poate că am înceta să confundăm bunătatea cu prostia.
Și atunci da, frumusețea ar putea salva lumea. Dar nu orice frumusețe. Ci aceea pe care doar un suflet ca Mîșkin o mai vede.
Ramona Sânziana Cârcotă
*
1307 vizite