1880, anul în care Dunărea a îngheţat 101 zile. Anul 1880 rămâne memorabil.
Atunci, Dunărea a rămas îngheţată până la sfârşitul lunii martie. Un alt an foarte greu pentru oamenii bălţii a fost 1863, când fluviul a îngheţat în primele zile ale lui decembrie şi a rămas aşa până spre sfârşitul lui februarie.
Aici, crivăţul aduce iernile foarte reci, iar verile uscate, care transformă pământul în praf. Oamenii deltei nu disperau. Trăgeau la mal lotcile şi corăbiile. Singure, palele morilor de vânt se învârteau după cum bătea crivăţul.
După ce apa fluviului îngheţa, localnicii începeau să taie din gheaţă. Pe atunci, în Tulcea erau câteva zeci de gheţării, scrie Nicolae Ariton în cartea sa „Misterele Dunării“.
„Înarmaţi cu topoare, fierăstraie şi căngi, tăiau gheaţa în blocuri paralelipipedice, cam de 1 m lungime şi 10 kg greutate. Acestea erau încărcate în căruţe şi transportate la gheţării, unde erau stivuite precum lingourile de aur la Banca Naţională. Diferenţa era că spre deosebire de buncărele băncii, gheţăriile erau nişte gropi adânci de aproximativ 2 m, cu pereţi căptuşiţi cu stuf şi acoperite cu maldăre groase de stuf, acoperişuri executate după toate regulile dulghereşti, adică cu şarpantă din brad sau stejar, iar stuful era bătut în cel puţin trei straturi, fiind preferat cel recoltat din bălţile de la Sf. Gheorghe.
Calupurile de gheaţă erau vârâte în aceste adevărate cavouri ale apelor lacului Ciuperca, cu straturi de paie între ele, pentru a nu se «suda», pe timp de vară. După încheierea operaţiunii, gheţăriile erau încuiate şi toată lumea uita de ele până la venirea verii. Când soseau căldurile, gheţăriile deveneau reginele oraşului“.
În zorii zilei, căruţaşii umpleau căruţele cu blocuri de gheaţă, care erau lăsate pe treptele de la intrare, sau chiar pe trotuarul dinaintea restaurantelor, birturilor, bragageriilor şi cofetăriilor. La deschiderea acestora, gheaţa era transportată în interior şi se puneau la rece vinul, sifoanele, sucurile şi braga. Sacagii ambulanţi introduceau şi ei cuburi de gheaţă în sacalele cu apă de Dunăre, pentru ai ispiti mai uşor pe clienţii. Aşa cum spuneam, în Tulcea au existat până în anii 1970, mai multe gheţării, la un moment dat, chiar câteva zeci. Una dintre ele, printre ultimele care au dispărut, a fost pe strada Spitalului, puţin mai jos de restaurantul Marinarul.
O dată cu ele, a dispărut o epocă întreagă, cu oameni şi obiceiurile lor. Cine se respecta, acum câţiva zeci de ani, consuma vin răcit la frapieră, nişte vase metalice (mai târziu din aluminiu), în care se ţineau sticlele printre bucăţi de gheaţă. Cei mai săraci, care nu-şi permiteau o sticlă de vin frapată în restaurantele cu ştaif din centrul Tulcei, colindau prin cârciumile de mahala, unde comandau vinul şi gheaţa, îşi scoteau pălăria, pe care o umpleau cu gheaţă spartă şi improvizau elegante frapiere. Acestea aveau avantajul că la plecarea acasă îl proteja pe stăpân de caniculă şi îi mai alunga puţin din aburii vinului.
Text și imagine, preluate
https://www.facebook.com/share/p/1C6Zmt7dUU/
*
3805 vizite