Revoluția a fost un pumn ridicat pentru o iluzie, iar asta a fost lecția unei generații sacrificate.
Acum, să am norocul de a prinde două ture de comunism, cu voi alături, bineînțeles, chiar că nu-mi doresc.
În a doua jumătate a anilor 80, viața noastră devenise un exercițiu continuu de supraviețuire.
Îmi amintesc cu amar cum mama, cu mâinile ei crăpate și înțepate de frigul din alimentară, vindea jumătatea obligatorie de salam universal, împreună cu un pește înghețat. Nimeni nu cumpăra salam fără pește – erau la pachet.
Rafturile alimentarei erau un spectacol al absurdității: bulion și gogonele murate, borcane cu mazăre, fasole albă ambalată în pungi și biscuiți populari – aceia care se lipeau de cerul gurii, dar ne hrăneau dorința de dulce.
În colțul așa-zis al dulciurilor tronau două boluri de dropsuri de fructe și bomboane, renumitele amandine, acoperite de o cacao fadă. Acelea erau singurele trufandale pentru copiii din acea vreme.
Nu visam la mult. Sau poate că da.
Îmi doream să ajung, măcar o dată în viață, să mănânc banane până mă satur. Și portocale dulci… nu cele acre, care ne usturau colțurile gurii. Și să beau cafeaua fără năut, să uit de celebrul nechezol.
Și mai aveam un vis, unul care părea de neatins: să găsesc o bibliotecă uriașă unde să dorm și să citesc zi-lumină, fără să mă oprească nimeni.
Asta era scăparea noastră. Ne împrumutam cărți între prieteni, cu promisiunea sfântă că le vom înapoia în două-trei zile. Fiecare dintre noi avea un colț modest de cărți, iar acele povești ne țineau de foame, de frig și de dor de mai bine.
Nu-mi doream haine noi sau lucruri scumpe, pentru că nici măcar nu îndrăzneam să le visez.
Sărbătorile erau singurele momente când mai apărea o rază de lumină, câte o hăinuță nouă, iar duminicile, mama făcea minuni dintr-un pui adus de la bunica: un pic de tocană, un pic de salată de boeuf, un pic de supă.
Pulpele erau ale noastre, ale copiilor, iar adulții se limitau la coaste. Ei își căutau bucuria într-un pahar de crampăl – alcool de casă, sau cumpărat pe sub mână,(sic) de la fabrica de spirt și îndulcit cu zahăr ars.
În anii de liceu și de facultate, absurdul comunist a devenit regula. Practica obligatorie începea în cantină: spălat vase, tranșat oasele și coastele pentru a ajunge la fiecare, curățat cartofi și ceapă, spălat podele. Doar cei cu pile ajungeau să împartă mâncarea, sectorul cel mai căutat – un lux.
Urma practica agricolă, unde, uneori, ne puneau să strângem chiar și pietre.
Îmi amintesc o zi întreagă, sub un soare nemilos de toamnă, fără apă, fără mâncare, pe o bucată de tarla proaspăt arată. Ne uitam unii la alții, întrebându-ne ce greșisem să merităm asta.
Armata pentru studente a fost alt episod absurd, distopic chiar. Uniformele erau grele și incomode, iar bocancii ne răneau picioarele firave. Abia ne îmbrăcam una pe alta, în camerele mici cu trei paturi și un dulap, ale Tudorului.
O amintire grea a fost căciula de iarnă, model rusesc, strâmtă, pe care abia o trăgeam peste părul bogat și care aproape îmi paraliza fața, după 10 minute de purtat.
Mergeam la defilare pe dealurile din jurul Iașiului, pur și simplu de aiurea, sau la poligon, unde trăgeam cu puști grele, ruginite, de pe vremea războaielor mondiale, cred, și ascultam discursuri despre imperialismul care, chipurile, ne amenința.
Ne antrenam să ne apărăm patria de un inamic imaginar, deși noi eram cei atacați de sărăcie, frig și umilință.
În iarna lui 1989, mă întorsesem acasă pentru vacanța de Crăciun.
După ce am făcut curățenia de sărbători – bătut covoare, șters, spălat geamuri și pregătiri pentru prăjituri – radioul nostru, mereu setat pe Europa Liberă, răsuna în surdină de pe hol. Domnul Neculai Constantin Munteanu ne oferea aproape zilnic stropi de speranță. Nu știam cum arată și eram conștientă că, probabil, nu-l voi vedea niciodată, dar mi-l imaginam ca pe un om frumos, bun și extrem de curajos.
El a fost cel care ne-a menținut moralul ridicat, nouă și părinților noștri – o generație născută în anii războiului și sacrificată de regimul comunist impus de ruși.
În jurul amiezii de 22 decembrie, am auzit strigăte venind de lângă fântâna din fața blocului:
– A căzut tiranul! Suntem liberi!
În acele momente, jurnalistul Emanuel Valeriu, cu o emoție copleșitoare, transmitea la Radio Europa Liberă:
– Vă vorbesc din România liberă; Nicolae Ceaușescu a fost destituit.
Pentru o clipă, nu am înțeles ce se întâmplă. Dar apoi, când vecinii au început să iasă pe balcoane, la geamuri, strigând, plângând și râzând, am realizat: era sfârșitul. Sfârșitul unei epoci care ne răpise copilăria, visele și libertatea.
Am coborât și eu, împinsă de entuziasmul vecinilor, de faptul că îi auzeam vorbind despre libertate fără să le mai fie frică.
Târziu, în noapte, când pentru prima dată din viața mea, programul de la televizor nu se încheiase după celebrele două ore, în tot haosul acela de fericire, o întrebare m-a înțepat ca un ghimpe:
-Acum ce urmează să facem? Pentru că noi chiar nu știam ce urma să se schimbe cu adevărat.
Eram doar pur și simplu fericiți.
Atunci, am crezut că am scăpat pentru totdeauna. Credeam că libertatea ne va vindeca.
Dar, după atâția ani, mă întreb cu amar: ne-am vindecat cu adevărat?
Libertatea e fragilă. Nu se păstrează singură.
Depinde de noi să o apărăm, dacă vrem să rămânem cu adevărat liberi.
PS. Sunt în poza de mai sus, undeva, mai în spate. Și nu, nu am ajuns caporal sau vreun sergent în rezervă, pentru că mi-a venit ziua de 22 decembrie 1989 în ajutor.
Dar știu că pot să-mi apăr cauza și fără grade. Toți putem.
Georgeta Rodica Dobraniș
https://www.facebook.com/share/p/1F9Mpaqmix/
*
11331 vizite