Am găsit răgaz și ceva inspirație să-ți scriu... În sfârșit, poate vei spune... Sau poate nici nu te-ai mai gândit că îți voi scrie. Dar să îți povestesc...
Am alergat și am suferit mult după o singură fată. La un nivel înalt. A durat cam 5-6 ani.
În perioada aceea am înțeles că femeia alege bărbatul. Te poți da peste cap de 1000 de ori pentru o femeie, dar dacă nu te alege ea... Degeaba!
Cum spuneam, am suferit pentru că îmi spunea că mă iubește, că sunt un bărbat bine și inteligent, dar mă ținea mereu departe și mă făcea să sufăr când ne era mai bine. Când în sfârșit s-a hotărât să rămânem împreună și să ne căsătorim, a avut o escapadă nocturnă la un prieten de-al ei, iar pe mine m-a mințit că are mama bolnavă... Minciuna a ieșit repede la iveală și în următoarea zi am găsit-o fix la acel individ. Ne-am despărțit fără prea multe cuvinte și fără alte variante...
Am suferit mult atunci... Am cunoscut durerea lipsei de iubire, durerea minciunii. Doamne, câtă durere!...
Așa că am ajuns să empatizez cu cei care la rândul lor sufereau din lipsa iubirii. M-am închis în mine. Nu mi-am mai dorit o altă relație. Despre căsătorie nici nu mai putea fi vorba... Existau însă mari presiuni din exterior!
Cu timpul am întâlnit și femei care sufereau la fel ca mine. Și pentru că își doreau iubire, pentru că și eu îmi doream iubire, lucrurile au mers de la sine. Au fost relații naturale, de iubire, de frumos... Am dăruit și am primit înapoi ceea ce am dăruit.
Poate părea superficial faptul că nu m-am oprit la una singură? Poate părea... Dar ce faci când nu întâlnești ceea ce tu îți dorești? Să explic...?
Fiecare persoană are credința că este deosebită într-atât încât să fie considerată alesul - aleasa celuilalt. Numai că bagajul cu care vine în relația cu celălalt este aproape întotdeauna mai mic decât bagajul pe care pretinde că îl are. Astfel cu timpul ajunge să demonstreze cât de limitate îi sunt resursele de timp, de atenție, de dăruire, de implicare, de mobilizare, de efort... Și tot așa... Și pleci la drum cu un partener și pe drum nu doar că te trezești singur, uneori te trezești și cu partenerul în cârcă... Sau trădat, așa cum am fost eu la prima tentativă de căsătorie. Și ce poți face? Te oprești? Mergi mai departe nefericit? Schimbi ceva?
Eu am ales să merg mai departe căutând ceea ce îmi doream, dar nu am fost lăsat să caut. Am fost forțat să trăiesc ca toți ceilalți. Pentru că așa este societatea. Doar că nu am putut trăi lângă cineva care nu oferea iubire ca și mine. Am foarte multă iubire de oferit, dar nu o pot oferi fără să primesc înapoi multă iubire...
Unele femei din viața mea au ținut să nu plece prea departe de mine. Ar putea fi vorba despre dorința lor de a primi o altă șansă? De ce ar fi lucrurile acestea anormale și de neînchipuit? Să le ignor? Să le mai ofer iubire? Le rănește alegerea mea? Cu mine cum rămâne?
...Întrebări!
Și tu ai suferit din lipsa iubirii. Și cu tine a fost la fel de naturală relația și nu a fost o relație în care vreunul dintre noi să piardă ceva. Din contră, iubirea a fost strălucitoare, amândoi am trăit zile foarte fericite... Ne-au despărțit fizic vremurile, căci altfel noi nu ne-am fi despărțit niciodată - de fapt eu cred că nici nu ne-am despărțit, nu am avut timp nici să ne despărțim. Și tot vremurile ne-au adus iar față în față chiar dacă ne-au ținut la distanță perioade mari de timp.
Nu mă simt vinovat față de tine în niciun fel. Nu am avut vreme să mai pot sta cu tine atât cât mi-aș fi dorit eu. Și nici tu nu ai avut... Iar de oferit ne-am oferit atât cât am avut atunci... Poate consideri că a fost puțin din partea mea, așa cum am simțit și eu mai târziu în alte relații. Iar pentru asta, îmi pare rău!
Eu am iertat trecutul, indiferent cât de câinos a fost. Am pierdut persoane cu care mi-a fost foarte bine de multe ori, uneori fără nicio explicație, fără niciun dialog, fără să pot înțelege. Nu le-am judecat, pentru că uneori adevărul este greu de spus, iar celălalt ar putea fi rănit chiar și de dorințele noastre. Și se întâmplă și așa, despărțiri fără niciun cuvânt... Dar noi ne-am vorbit. Ne-am știut limitele...
Din prezent...? Mi-ai spus că te ignor, dar nu, nu te ignor. Găsesc atât de complexă viața și mi se par atât de complicate gândurile oamenilor, complicate mai ales de sensurile negative, încât îmi este foarte greu să îți dau un răspuns imediat la lucrurile profunde despre care vorbești, fără să mă gândesc că te-aș putea deranja, că te-aș putea răni. Plus că un lucru profund necesită o aplecare mai atentă asupra sa și nu toți cei care sunt în jurul meu în acel moment au înțelegere față de preocupările mele. Îmi pare rău că tu gândești despre mine că aș râde de tine sau că te-aș ironiza în vreun fel. Din contră, te admir foarte mult. Și când mă fură sentimentele, mi-e așa de dor de tine. O recunosc, chiar dacă voi fi judecat pentru asta.
Uneori îmi vine să îți spun că te văd ca pe o zână bună, pe care nu o poți atinge cu lucruri sau intenții rele, care dizolvă orice acțiune negativă doar din învățăturile ei... Și când încerc să îți spun asta mă trezesc în față cu o poziție de bunică de bloc, plictisită și de lume și de singurătate, dar atât de mulțumită de confortul său... Și tac... Împietresc... Ce s-o fi întâmplat cu tine...? Sau cu mine? Toată înțelepciunea și bunătatea ta sunt doar în capul meu?
Cu banii...? Mi s-a întâmplat să văd și să înțeleg că atunci când vine momentul să te duci dincolo - adică să mori, ești absolut singur și nu iei nimic cu tine. Iar momentul acesta poate fi oricând, și nu ține de câți bani ai în buzunar sau în cont. Pe tema banilor am ajuns la contradicții și cu fosta. Și apoi la divorț. Și uite așa am înțeles că relația ei cu mine a fost mai ales despre banii mei și despre viața ei frumoasă la București.
Așa a fost... Așa este la mine... Sper să nu te fi supărat monologul meu și să îmi păstrezi totuși un gând frumos atunci când te gândești la toate... Te asigur că eu mă gândesc frumos la tine. Și de vorbit, am vorbit frumos de tine oriunde am fost ascultat. Pentru că tu ai fost prima Femeie din viața mea.
Mă înclin...
Cu drag
*
5024 vizite