De fapt nici nu cred că a fost vreodată pentru toți.
Un exemplu subiectiv ?
Până la 40 de ani era suficient să spun ce știu să fac, la un interviu, ca să fiu primit la muncă. Niciodată nu mi-am făcut probleme că nu voi avea un job. Grație specialiștilor HR care spuneau - și susțin și acum - că nu fac discriminări am crezut că lumea este pentru toți.
Dar nu este așa. Dacă ai trecut de 40 de ani ai mare grijă de jobul tău. Lumea nu mai este pentru toți...
În ultimii ani am trimis atât de multe cv-uri pentru a lucra... Numai la eJobs am trimis peste 220... M-au chemat la interviu doar 4 angajatori și am fost angajat de unul. Atunci aveam 42 de ani.
Cei de la HR sunt, în majoritate tineri, atât de tineri și de lipsiți de experiență încât atunci când stai de vorbă cu ei la interviu, parcă tu încerci să îi recrutezi pe ei...
Una peste alta, din analizele publicate chiar de site-urile specializate în recrutare, reiese că de vreme ce te apropi de 50 de ani, nimeni nu mai este interesat de tine. Ce să mai vorbim de 60 de ani?
Și atunci de ce se ignoră constant acest aspect și se creștere vârsta de pensionare? Ce pot face acei oameni excluși de pe piața muncii, până la vârsta pensionării?
...Caută, în fiecare zi. Și speră.
Și eu mai sper, deși sunt multe zilele în care mă simt absolut inutil. Telefonul nu sună. Email-ul este gol. Nimeni nu mai are nevoie de mine.
*
5500 vizite