Declin

E vreme numai de plecat

Posted by webmaster on 2021-08-01 Poezie

Declin

Mă uit la cer de sub arcade,
o glosă terminând de scris.
Se vede steaua mea cum cade,
de la-nălțimi de nedescris.
Și simt o stranie rumoare,
care-n adâncuri se trezi.
Se vede trupul meu cum moare,
puțin în fiecare zi.
Ce termen să solicit, oare,
până să trec între postumi?
Ființa mea rătăcitoare
atârnă între două lumi.
I-o piesă de singurătate,
glosez în fiecare act.
Iar dintre lucrurile toate,
tristețea m-a ținut compact.
Mai frate mi-a fost mie plânsul,
în clipe lirice și iuți,
orașul când a luat la dânsul
atâția pași de-ai mei pierduți.
Și trist, mai zăbovesc oleacă
și gândurile mi le storc
de toți cocorii care-mi pleacă
țipând și nu se mai întorc.
În noaptea neagră și târzie,
când noi, aceștia singuri, bem,
într-un exces de fantezie,
ți-am scris și ție un poem.
Când Luna-n drum către culcare
stingea luminile-n ogrăzi,
îți povesteam de-un oarecare
insomniac pe niște străzi.
Căci mintea nu-mi era senină
și nici speranțe nu-mi erau,
puneam deja serotonină
în fraze care sângerau.
Eu sunt sfârșitul unei nave
pustii și cu siajul mic.
Cu toate pânzele bolnave,
mă-ndrept încet către nimic.
A fost o vreme când catargul,
acum cu bernele pe el,
stătea triumfător în largul
unei lagune de oțel.
Rătăcitor, cu ochii roșii,
drapat în foile de cort,
acum privesc cum albatroșii
se tot rotesc, ca la un mort.
Mi-am irosit din viață partea,
într-un regim de mandatari.
Și văd acum cum vine moartea
în ii cu sfârcurile tari,
dansând în lungi acorduri line,
în lungi acorduri de Levant,
ca de cvartet de mandoline
dintr-un ansamblu ambulant.
Și trec pe stradă ambulanțe,
cu urletul acela sfânt.
Și toate marile speranțe
se duc pe aripi mari de vânt.
Azi-noapte, ți-am rostit în fraze
că nu sunt sincer nici când mint.
Cădeau din Lună niște raze
ca dintr-o nuntă de argint.
În zori, cu mâinile ca gheața,
cu pașii rătăciți de vânt,
aștept să vină dimineața,
să dea cu mine de pământ.
Cu inși nepăsători și cinici,
porni-vor miile de roți.
În preajma unei noi duminici.
Pe care n-o mai prindem toți.
Eu trec întâmplător prin ele,
abulic și cu ochii tâmpi.
Din toate gândurile mele,
se-aud bătăile de câmpi.
Atât de grea sau de ușoară,
te-ai risipit ca un refren,
la revedere, viețișoară,
m-așteaptă demonii la tren...
De ce păsa-mi-ar azi de sacrii-mi
eoni pe care i-am fumat?
Nu-i vreme nici măcar de lacrimi.
E vreme numai de plecat.


Radu Cristian Constantin
https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=861580878074464&id=100026676782050

*

238 vizite

Comenteaza




Citeste si

Merităm Apocalipsa

Obsesia morții colective


Citeste si

De ce trădează femeile în dragoste?

De cine v-ați îndrăgostit?


Citeste si

Bizzfinder

Toate afacerile românești într-un singur catalog


Citeste si

Rug

O veche vină