...Ar trebui să vă spun că bigoții socoteau impertinentă în special ideea mea că Dumnezeu a decăzut și că nu el are motive să ne ierte pe noi, ci noi am fi în drept, dacă am putea, să-i acordăm iertarea. Și poate ar fi necesar să mă explic. Atât cât pricep eu lucrurile, omul l-a descoperit pe Dumnezeu nu uitându-se spre cer, ci căutând în sine însuși ce anume ar putea opune morții și neantului. N-am suportat gândul că suntem doar pulbere și atunci am căutat în noi ceea ce s-ar opune pulberii.
Dumnezeu e partea noastră care nu vrea să moară, care nu se poate consola. El s-a născut astfel dintr-o revoltă; a fost, la început, un protest. Numai că asta n-a salvat de la moarte pe nimeni. În om a biruit mai departe omul. Pulberea. Peste divinitatea din noi, pulberea s-a așternut în continuare ca o cunună de lauri omenească. Dumnezeu din noi a fost mereu învins. El nu și-a putut ține niciodată promisiunile... Dar nouă ne-a fost și mai greu decât lui. De aceea rugăciunile au devenit agresive și s-au transformat în imprecație. În loc să-l mai implorăm, am strigat în gura mare că Dumnezeu a murit ca un neputincios... În aceeași clipă, ne-am cutremurat. Cum să rămânem singuri în univers? Înainte ca strigătul să se fi auzit peste tot, rugăciunile s-au înălțat din nou... Dumnezeu reînviat astfel este, însă, altul decât cel invocat la început. Cu totul altul. Acesta e un Dumnezeu născut din singurătate și spaimă. Din teroare. Și, născut din teroare, el nu putea cârmui decât prin teroare. A scos deci sabia și a ucis. A trecut prin foc și sabie pe cei care nu-l adorau. A aprins rugurile și în loc să urle, ca înainte, în noi, a început să urle prin beciuri. Și-a condamnat chiar Fiul să fie pironit pe cruce. Și astfel, în locul paradisului pierdut, s-a înălțat Golgota. În locul arborelui cunoașterii, s-a ridicat o cruce. În centrul credinței a apărut o crimă...
Vi se pare că e o blasfemie ce spun? Vă mărturisesc că dacă aș fi devenit profet, aș fi refuzat să devin profetul acestui Dumnezeu involuat. Căci între un Dumnezeu neputincios care se revoltă împotriva morții și un tiran care și-a ucis propriul fiu e o involuție, nu-i așa? Eu nu pot să cred că e destul să sanctifici o victimă pentru a te spăla pe mâini. Cel răstignit a regretat, poate, în clipa când i-au fost udate buzele cu oțet, iluziile sale despre cer. El a înțeles, poate, atunci că nu există glorie decât pe lumea aceasta. Pentru că, fiu al lui Dumnezeu, el este totuși om ca și noi... Dumneavoastră n-ați simțit niciodată în palme urmele cuielor?... Și vorbeam de iertare. Numai noi am fi în drept să iertăm. Mai întâi neputința. Și apoi crimele. Dar Dumnezeu nu vrea iertare. Pentru că iertarea l-ar limita. Ar arăta că puterea lui nu e nemărginită și că Dumnezeu mai poate și greși. Or, ce tiran a fost dispus să accepte asta?
Octavian Paler - Viața pe un peron
*
601 vizite