În acea zi s-a întâmplat chiar după ce am venit de la lucru.
Nu mă simțeam obosit, dar oboseala mă lucra pe dinăuntru de ceva vreme. Recunosc că am muncit câțiva ani fără oprire, uneori zi și noapte. Nu gândeam decât că trebuie să termin casa, să avem un acoperiș decent deasupra capului. Și de la oboseală am început să mă simt rău, la început fără să iau în serios stările rele și până la a-mi fi suficient de rău ca să ajung la spital cu ambulanța.
De data aceasta însă s-a declanșat brusc, fără nicio cauză prezentă. Îmi amintesc că stăteam de vorbă cu tata despre cum să tund vița de vie ca să crească înaltă și să o fac bolți, o discuție chiar plăcută pentru mine, pasionat de tot ce înseamnă grădină.
La un moment dat am avut senzația că inima mi s-a oprit. Am tras puternic aer în piept și m-am ridicat de pe banca pe care stăteam. M-a luat amețeala și a trebuit să mă așez iar. Apoi nu am mai putut respira și am forțat două genuflexiuni ținându-mă de bancă. Așa am reușit să îmi refac respirația și să-mi simt din nou inima cum bate.
M-am ridicat, am mers și mi-am luat cheile mașinii și actele și am plecat către spital. Nu mai era timp de așteptat ambulanța. Dar pe drum mi s-a făcut iar rău. L-am sunat pe Adrian, un vechi prieten care locuia în drumul spre spital, ca să mă însoțească până acolo. Când am ajuns la el abia mai țineam ochii deschiși. Am coborât din mașină și am trecut în dreapta, lăsându-l pe Adrian la volan. Nu mai știu când am ajuns la spital, și nici ce a mai vorbit Adrian cu mine.
Am fost internat imediat și conectat la aparatura medicală. Medicului nu îi venea să creadă că mai traiesc. Aveam pulsul 256 în repaus, întins pe pat. Atunci am simțit că nu mai am drum înapoi spre viață.
Doar în ultimele clipe poți înțelege cât de singur ești...
*
3405 vizite