Drumul de zahăr

Sunt acasă

Posted by Antonio on 2023-01-28 La ceai

Fiecare sat are o POVESTE, dacă ar fi să spun povestea satului în care m-am mutat Crai Nou, jud Timis, unit mult timp cu Rudna, as intitula povestea Viața la țară sau Drumul de zahăr, ea derivă dintr-o povestire adevărată...

Îmi beau cafeaua pe terasa încă în lucru, dar mă bucur de razele soarelui și de un fapt atât de simplu și, în același timp, de complex: sunt acasă. Îmi răsună încă în urechi povestirile adevărate despre acest sat ale unui domn ce dorise să vină pe meleagurile natale și ne rugase să-l luăm cu mașina, deşi încărcată de mobilă și de praf:

„Fiul baronului, ce-și avea moșia aici, se îndrăgostise de o prințesă din străinătățuri și în luna mai o ceruse de nevastă. Aceasta spune că va veni la Rudna, satul băiatului, doar dacă o va trage într-o sanie trasă de doi cai albi. Cum să mai aștepte fiul baronului până în decembrie? Dacă se răzgândește fata?

Un țăran înțelept îl sfătuiește: „a spus mofturoasa domniță că acceptă doar dacă o aduci într-o sanie trasă de doi cai albi? Ei, o s-o aduci. Uite cum. Spune oamenilor să aștearnă polcovniţe (pături țărănești) și o să faci un drum din zahăr, cu două șine din zahăr, pe care oamenii să-l păzească de păsări până la venirea fetei și după aceea tot zahărul e al lor.” S-au folosit două vagoane de zahăr, după spusele bătrânului, ce-mi povestește zâmbitor aceste lucruri. Prinţesa a rămas impresionată de drumul de zahăr lung de un kilometru – atât e de la gară până la conac – de armăsarii albi potcoviţi cu potcoave de argint. Și a acceptat cererea baronului. Dar frumoasa lor poveste se frânge cumva când, după venirea comuniștilor, sunt obligați să fugă în străinătate datorită represaliilor regimului.

Exista o disciplină a vieții de zi cu zi – îmi confirmă povestitorul meu, elegant la anii săi, cu costum și ochelari cu ramă aurie – deoarece vacile pășteau într-un loc, iar oile în altul, erau apoi cam șase sute de cai numai în Rudna și Crai Nou. Apoi unde locul era însemnat cu o cruce de lemn, însemna că-i locul omului și nu se băga nimeni.

Oamenii au dus-o aici foarte bine și la fel în România, în general, în perioada interbelică, adică între cele două războaie mondiale. Atunci au învățat să se bucure și să aprecieze cu adevărat ce au. Se putea trăi și fără bani și nimeni nu murea de foame. Se dădea un sac de porumb pe unul de cartofi, un sac de cartofi pentru nişte gaz lampant ş.a.m.d.

Copiii înșirau frunze de tutun pe o sfoară și câte zece dintre ei întindeau deodată câte zece sfori. Când oboseau, primeau pepene verde și apă rece. Apoi proprietarul lua sacul de tutun și-l vindea direct fabricii de ţigarete. La Gad exista chiar şi o fabrică de cafea – orzul prăjit sau cafeaua românească – care este o cafea naturală cu adevărat și foarte bună.

Bătrânul ce-mi povestește spune că el crede că, de fapt, comunismul a distrus această armonie de la țară. Tristețea este că a nimicit într-un fel ființa, esența poporului nostru, umanitatea și omenia sa ca neam. Dar nu trebuie și noi să continuăm să ne... autodistrugem. A necrozat pentru prea mult timp plămânul ființei noastre românești de aceea respirăm atât de sufocat și sufocant printre supermarketuri și blocuri de beton, uitând de frumusetea şi poezia, dar şi de truda aspră a vieții de la țară.

De aceea, în după amiaza când mi-am cules nucile din grădină sau mi-am săpat cartofii, am simțit că fac cel mai benefic și elegant sport și, în același timp, că mă întorc cu sute de ani în urmă, când și strămoșii noștri săvârșeau mai trudnic toate aceste lucruri. Da, oamenii înainte trudeau, dar erau fericiți pentru că vedeau rezultate și lucruri concrete din truda lor, pe când astăzi vor să obțină totul cu cât mai puțin efort, deci fără trudă și, deși li se pare că trăiesc mai bine, trăiesc de fapt mai superficial, mănâncă nesănătos, se bucură mai puțin, se îngrașă din nimic (adică din hormoni), dau vina pe stress pentru orice fleac și mor mai repede.

Baronul avea mulți oameni la lucru și nimeni nu murea de foame. În toamnă fiecare primea un sac de zahăr, un sac de făină de grâu, altul de mălai sau mai mulți, fiecare după măsura lucrului, încât astfel puteau trăi mulțumiți și fericiți. Toți oamenii munceau și erau bucuroşi că nu sufereau de foame, femeile erau fericite pentru că nu făceau avorturi și totuși aveau cu ce să-și crească copiii. Bărbațîi erau mulţumiți pentru că munceau pământul cu trudă și noaptea, după un pahar de răchie de prună sau de vin roșu, își iubeau muierile cu foc sau cu grabă și adormeau în aşteptarea unei noi zile de trudă și dragoste.

Existau doar în satul nostru 3-4 fierari, 3-4 cojocari, azi nu avem fabrică de prelucrare a lânii în România, umilitor lucru, iar muierile nu mai torc la fus și-n caier pentru că se uită la telenovele sau, mai nou, s-au pus pe jocuri pe calculator mai bezmetice decât copiii.

Fiecare avea cât îi trebuia, crapii săreau din heleștee și gâzele zumzăiau sub soare, copiii erau veseli și oamenii hazlii, femeile zămisleau prunci și bărbații munceau cu sârg. Unde a apus această lume, Doamne? Va mai avea vreodată poporul român puterea să se ridice la fel de rege cum a fost odată? Căci suntem, de prea mult timp, cerșetori în propria țară, suntem de prea mulți ani săracă fată bogată a Europei. Da, cred că într-o zi acest miracol, asemenea altora, se va produce pentru că au curs destui stropi de sudoare și de sânge pe fruntea acestei țări. Asemenea unui om umilit prea mult timp pe nedrept și țărișoara noastră se va înălţa atunci când vom ridica și calitatea vieții de la țară.

Fac parte dintre orășenii puţini care au ales, de bună voie, să facă naveta la țară în locul chiriei comode de la oraș, stând chiar într-un sat adevărat cu biserică pe care o contemplu exact din curtea casei, cu cimitir și cu parc, cu loc de joacă pentru copii, cu fântână forată ca la oraș și cu cămin cultural, în care niște comercianți ingenioși au renăscut ruga satului, cu bere și mici, cu frigărui și mâța-n sac, cu ringhişpiluri la un leu tura și bere la halbă de-un litru. Și, cu toate că ia ceva timp drumul acesta, de fiecare dată când mă întorc în satul care m-a adoptat, eu mă întorc acasă.

Apoi, cel mai fantastic lucru este că am început din nou să am timp. Am timp să mai grădinăresc așa, cu stângăcie. Am timp să fac curățenie și mâncare. Am timp să mai fac și o prăjitură copiilor mei atunci când cofetara șefă nu e Paula, fata mea. Am timp să mă rog, am timp să admir luna ce-mi bate în fereastra franceză de la bucătărie și iradiază o lumina aproape orbitoare. Am timp în după amiezele leneșe de vară să dau câte o fugă pentru scaldă la Timiș și să urmărim peștii ce dansează năuciți în apă. Și știți de ce? Pentru că lumea satului încă te încarcă de energie și putere, de vise și de speranța că lumea noastră va fi mai luminoasă într-o zi.

Am timp să ascult vânturile şuierând în serile de iarnă, pentru că bat niște vântoase grozave aici, de-ți întorc fumul înapoiu pe coș și focul în vatră – și-atunci îmi amintesc de atmosfera romanelor gotice englezeşti, răsfoiesc o carte și-mi savurez ceaiul de mentă.

E adevărat că orăşeanul din mine nu a murit, ba dimpotrivă, am ținut să am și aici, la țară, condițiile optime de la oraș, apă curentă, baie și bucătărie de-adevăratelea, după cum spune băiețelul meu cel mic: „mami, am făcut aici o casă de-adevărat”.

Și pentru toate acestea nu pot decât să-i mulțumesc Celui de Sus. Când văd cum băiețelul meu mijlociu mă așteaptă cu obrajii îmbujorați că vine mami, cum fata mea cea mare are și alte preocupări în afară de statul cu ochii-n telefon, când trag aer curat în piept mă gândesc nu doar că veșnicia s-a născut la sat, așa cum spunea unul din marii noștrii scriitori, dar și ce binecuvântată sunt că am parte de o bucățică din această veșnicie. Că într-un fel m-am întors în copilăria mea, când ne minunam de florile de gheață de pe geamuri, când număram fulgii de nea și stăteam cu gurile deschise să vedem câți putem să înghițim,când focul trosnea în sobă și bunica pregătea plăcintă cu dovleac și ne spunea „nu știu, maichii, cum o să iasă, că o înghețat dovleacu” și plăcinta ieșea mereubună și bunica mea era încă bunică și nu o poveste ca și azi.

Satul meu are cămin cultural și parc cu bănci și huţuluse, copii voioși ce ies de la școală hârjonindu-se, învățători ce-și fac treaba cu suflet și bătrânele ce merg după pâine cu veșnica lor plasă de rafie.

Este adevărat faptul că satul meu este ceva mai tânăr, care a fost înființat practic între anii 1924-1926 pe teritoriul localității Rudna (atestată documentar imediat după anul 1300) de către românii provenind din Munții Apuseni, mânați de restristea războiului și de alţii din Banatul sârbesc. Mulți dintre ardeleni nu au reușit să se adapteze specificului vieții la câmpie și s-au reîntors în ținuturile lor muntoase. Dacă în 1954 Crai Nou sau Novai Krai era doar un cătun aparțînător satului Rudna, astăzi a ajuns să-și depășească strămoșul oarecum prin calitatea vieții.

Aici se simte combinația dintre ardeleni și bănățeni, iar în Rudna majoritatea familiilor sunt mixte, făcute din sârbi și români. De aceea la școală, pe lângă limbile moderne tradiţionale, elevii studiază și limba sârbă. Dar bineînțeles, fiecare loc are specificul, tradițiile și frumusețea sa. Se pare că aici s-au stabilit moții în special din localitățile Brad și Avram Iancu, deoarece se dădeau câte 16 lanţe de pământ celor ce doreau să se statornicească la câmpie, astfel ei și-au putut păstra și pământurile de la munte, în special pășuni și pădure și să lucreze pământurile mănoase ale Banatului.

Denumirea satului provine de la Crăișorul munților, însuşi Avram Iancu după cum mi s-a spus, pe care ardelenii, mai degrabă moții, aș zice, l-au idealizat pentru vecie.

Interesantă este istoria conacului Nicolici din Rudna, (găsiți povestea întreagă pe Wikipedia) a cărei necropolă încă se găsește astăzi pe teritoriul satului nostru. Dacă prin 1761, pe o harta militară, apare menționat faptul că Rudna era locuită de populație sârbă, începând cu 1783 s-au stabilit și câteva familii de germani. În contextul crizei economice din Imperiul austro-ungar, funcționarii austrieci au trebuit să vândă din pământuri.

Doi prieteni au cumpărat domeniile satului Rudna, anume Teodor Iancovici Mirievschi, directorul şcolilor sârbești și românești din Banat, ce ajunge ministru al învățământului și inițiază reforme în domeniu, fiind și autorul unuia dintre primele mauale de pedagogie. A ajuns atât de departe, încât a fost chemat și în Rusia de ţarina Ecaterina pentru a aduce schimbări învățământului rus. Ca răsplată, la 19 ani fiul său a fost numit general al armatei rusești.

Celălalt, Iovan Nicolici, îmbogățindu-se din comerțul cu vite reușește să cumpere cel de-al doilea domeniu. S-a căsătorit cu Maria Iancovici, o rudă apropiată a lui Teodor Iancovici. A fost numit baron de împăratul Franz Ioseph deoarece a luptat de partea habsburgilor. După plecarea definitivă a prietenului său în Rusia, el a preluat în mod abuziv și conacul acestuia. Scoasă cu forța din conac, soacra lui Iancovici i-ar fi blestemat pe cei din familia Nicolici „ca nici oasele în mormânt să nu le aibă odihnă”. Astfel, în timpul primului război mondial criptele familiei au fost profanate, și astăzi sunt la fel de pustii...

Iovan Nicolici a avut doi fii naturali: Feodor și Mihail și unul înfiat, Iovan Belici, care s-a căsătorit ulterior cu Elisabeta, fiica cneazului Serbiei, Miloş Obrenovici. (probabil aceasta era domnița ce a fost adusă pe drumul de zahăr). Feodor a fost însurat cu o balerină franțuzoaică, mare pasiune mare ce a scandalizat lumea bună din acele vremuri. După decesul părinților în anul 1919, Feodor a vândut proprietatea de la Rudna – plecând definitiv în Franța – unui avocat care a locuit în ea până în 1946. După venirea comuniștilor, conacul a fost pe rând casă de promenadă, subunitate de grăniceri și, ulterior, sediul CAP.

Grădina englezeasca din jurul conacului, de o frumusete uimitoare cândva, a mai rămas doar cu câteva exemplare de copaci, ce şoptesc poveşti despre prinţi şi prinţese rătăcite prin lume, ce nu-şi află liniştea, deoarece capela funerară este şi azi în ruină, ajunsă loc de jucat v-aţi ascunselea pentru copii, cum fac Nicolae şi prietenii lui; doar vechiul conac se încearcă a fi cumva reabilitat...

E duminică seara şi reuşesc să-mi fac timp de o plimbare cu vecina ca să admirăm casele din sat. O casă cu o livadă foarte frumoasă ne întâmpină. „Uite, aici stătea o şchioapă. Şi bărbatu’ ei o fost foarte ca lumea şi se tot mira lumea de ce sta cu o şchioapă şi îl batjucurea. Dar ea era frumoasă, şi acum îi. Şi atunci bărbatu’ ei intr-o sară o ieşit de la birt unde o băut răchie sau ce o fi băut si o s-o dus la Cimiş şi s-o aruncat în el. Sau i-or fi pus alţii în băutură Dumnezeu ştie ce. Şi casa asta micuţă? Aici o stat un băiat care acum e înaltă faţă bisericească. E arhimandrit? Da, da aşa”. Şi aici cine sta? intreb, admirând o casă solidă. „Aici nu stă nimeni. Or fost două surori şi tata lor o fost morar. O furat mult şi oamenii l-or blăstămat. Şi una din fete o avut un bărbat da n-o avut copii şi bărbatu ăsta o înşeluit-o. O înşelat-o. Da, da, cu altă muiere şi atuncea ea i-o prins şi o nebunit. Iar cea mai mică o avut un copil ş-o lăpădat vreo şapte ca să rămână averea numa la unu’. Copilu’ o fost tare frumos, da’ nu prea i-o plăcut şcoala şi la liceu o căzut în patima jocurilor de noroc. Dupa ce o murit tată-su, mamă-sa o trebuit să vândă casa din Cimişoara şi o luat la bloc două camere, după aceea o luat garsonieră, dar pentru datoriile lui o vândut-o şi pe aia. Aicea in sat nu s-a intors de ruşine, e undeva la un azil, iar pe copil l-or prins într-o noapte şi l-or omorat. Şi acuma? Acum casa asta o rămas la o rudă îndepărtată, dar ăla stă la oraş aşa că aici nu-i nimenea”.

Şi casa asta cu obloane? „O, aici or stat două surori gemene şi s-or căsătorit cu doi fraţi. Au ţinut nunta deodată, aşa ceva n-o mai fost la noi în sat. Şi fetele s-or înteles binişor cu bărbaţii, ba una s-o înţeles foarte, foarte bine. Şi ce-o făcut, ce n-o făcut mama lor, că le-o despărţât pe fete de bărbaţii lor, proastă muiere, repetă vecina, ş-aşa or rămas bătrâne şi fără urmaşi, ba pe una o pus-o să lapede copil aproape de soroc. de era să moară biata fată, şi d-aia are casa obloane bătute în cuie, să nu să vadă înăuntru, pentru că s-or mai auzit scâncete dinăuntru şi copiii vroiau să mai intre să se joace în casa pustie, că pentru ei era... interesant zic eu, da pentru ei era de glumă, dar cu aşa ceva nu se glumeşte. Şi d-aia un nepot d-al unui văr de-a lor, din Ardeal, o zăvorât casa şi zavorată rămâne, că la loc pustani doar pustaniu vine”.Ce trista poveste, mă gândesc şi cât pustiu în sufletul celor două fete... de pustiul lor nu va ştii nimeni vreodată.

Şi dumneata? Cum ai venit aici? „E, io o trebuit să merg după parte cătănească, dar ai mei nu m-or lăsat. M-or dat la o matuşă care n-o avut copii să o ajut. Şi am fost fată-n casă la ea pentr-un blid de mâncare. Şi într-o zi m-o prins doru’ de mama şi am început a plânge şi atunci mătuşa m-o dus într-o vale şi o luat un ciubăr şi o început să-l bată: uite, când gătăm de bătut ciubăru’ mergem la mama, zicea mătuşa. Şi am bătut ciubăru’ şi azi şi mâine şi tot aşa până am crescut”.

Nopţile încep să fie mai reci, de aceea ştii că toamna e cumva pe aproape, oamenii prind să-şi culeagă ultimele roade şi să-şi cureţe grădinile, astfel, la înserat pe la colturi se simte miros de fum, de iarbă şi de frunze uscate. Aşez compoturile de prune pe raft şi mă gândesc că mai trebuie să pun şi murături. La vecina de peste drum au adus lemne şi drujba cântă de vreo oră.Vecinul din colţ mă întreabă dacă vreau roşii, că la ei s-au făcut destule. Vreau. Iau una şi muşc cu nesaţ. Are încă pe ea mici fire de pământ şi un gust cu adevărat regesc: gustul vieţii de la ţară!


Lavinia Gombos-Bloju
https://www.facebook.com/groups/740526862768545/permalink/2353909481430267/

*

160 vizite

Comenteaza




Citeste si

Efectul Hemingway

Oh, Hemingway...


Citeste si

Bizzfinder

Toate afacerile românești într-un singur catalog


Citeste si

Într-un avion

Savanți de renume


Citeste si

Merităm Apocalipsa

Obsesia morții colective