Când ne-am cunoscut eram două gâlme de 14 ani. Abia intrați la liceu, ne făceam loc puțin câte puțin spre viață.
Eu, după ce am avut mai multe tentative de a sta în bancă cu băieți, eșuate, am văzut-o pe ea singură. Mi-am făcut curaj și am întrebat-o într-o zi dacă pot sta cu ea în bancă. Am încercat câteva zile, de probă și pentru că totul a fost bine, am rămas împreună și mai departe. Chiar până am terminat liceul.
Profesorii ne priveau mereu diferit de ceilalți adolescenți care stăteau în bănci fete cu fete sau băieți cu băieți, unii admirativ, alții cu pică. Am avut o profesoară care tot timpul ne-a tratat cu dușmănie și ne-a defavorizat doar pentru că ea credea că stăm împreună în bancă fiindcă ne este gândul la prostii. Câte doi-uri am primit de la ea doar așa...
Și unii colegi ne considerau un cuplu. Platonic, poate chiar eram unul. Pentru că nu, nu ne-a fost gândul la prostii. Am fost cea mai cuminte pereche de adolescenți din liceu. Deși nu respiram unul fără altul zi de zi, am fost tot timpul de o decență și un respect, impecabile.
Și am învățat împreună despre toate, și de la clasă și din viață. Tot ce aflam azi, a doua zi ne împărtășeam unul celuilalt. Și despre dragoste tot împreună am învățat. Și nu voi uita niciodată descrierea pe care ea a făcut-o:
— În dragostea adevărată totul are lumină și putere de fulger. Nu există loc și timp pentru temeri, îndoieli și întrebări. În forța aceea uriașă tu ești hotărâtor de soartă pentru tine și celălalt pentru că nu mai poți gândi lucrurile la fel ca până atunci.
Dar prima dragoste matură am simțit-o împreună mult mai târziu, după liceu. Eram în stagiul militar — în acele vremuri era obligatoriu — și ne scriam. Așa cum eram amândoi în liceu, am fost ceva vreme și după... Îi scriam toate întâmplările și toate simțirile mele din perioada aceea, iar ea îmi scria la rândul ei. Și atunci, poate și unde începeam să ne maturizăm, s-a întâmplat ceva...
Ne-am întâlnit într-o după amiază în parcul tinereții noastre — cum l-am numit noi mai târziu, și cum eram nevorbiți, ne-am prins la povești. Eram într-o permisie. Și cum vorbeam și povesteam, ne-am jucat într-un mod absolut întâmplător, natural, un joc cu palmele, cu degetele mâinilor în mâini, ca o mângâiere, ca o visare, ca un preludiu... Nici nu ne-am dat seama ce se întâmpla, până în momentul când respirațiile noastre s-au oprit în aceeași secundă. Și deși amândoi ne-am privit în ochi și ne-am dorit același lucru, nu am înțeles niciodată de ce ne-am oprit... Da, ne-am oprit, și după aceea ne-am despărțit. Muți, surprinși, confuzi... Am plecat atunci fiecare pe drumul său, cu mici și foarte mici revederi, unele absolut întâmplătoare, care nu au mai avut niciodată acea putere asupra noastră...
Timpul a trecut.
Ieri am găsit asta postată public de ea:
Gândește-te la mine ca la o stea desprinsă din tine... — Ionel Teodoreanu.
Ceva în sufletul meu a tresărit.
*
3572 vizite