Un August cu miros de zmeură ne-a scos cu mic cu mare pe poteci umbroase de munte, o ceată de băieți și fete, adolescenți încrezători și visători. Cineva ne-a spus că în zonă, sus pe coasta dealurilor sunt pâlcuri de aluni și zmeură la discreție:
-...Doar să mergi și să culegi.
Urcam în pas vioi pantele dealurilor, duși de poantele bancurilor și de promisiunea de a găsi fructele pădurii. Unii voiau alunele de pădure, alții voiau zmeura...
Pe Alice o priveam timid, de cele mai multe ori pe furiș. Cu buclele ei bogate și ochii scântei, îndrăzneți, mă făcea de fiecare dată când mă privea, să-mi schimb privirea și să zâmbesc...
După vreo două ore de mers - nici nu ne dădeam seama de cum trecea timpul - am ieșit într-o poiană mare cât tot vârful dealului, într-adevăr cu multe tufe de zmeură.
Nu mai știu cât timp ne-am ocupat cu strânsul și mâncatul fructelor, dar îmi amintesc cum la un moment dat, din zarea nu prea îndepărtată, printre două coline ceva mai înalte s-a coborât un nor negru de ploaie cu vânt și multe tunete.
N-am stat mult pe gânduri și am căutat drumul înapoi spre cabană. Dar furtuna ne alerga din spate, nervoasă și nu prea aveam unde să ne adăpostim.
Doi mânji de băieți, mai curajoși, s-au oprit sub un nuc mare și plin de guguloaie verzi-crăpate, să decojească nuci de lapte...
- ...Că nu plouă fricoșilor, e doar o vijelie scurtă.
Și nici nu terminară bine vorba că un fulger alb lovi chiar lângă trunchiul nucului, urmat de o bubuitură puternică.
Cei doi curajoși au lăsat toate nucile acolo și au pornit speriați spre vale într-o viteză iepurească, iar noi ceilalți râdeam de ne dureau fălcile.
La un moment dat ne-a apărut în cale un fânar. Cum ploaia ne amenința fără încetare ne-am oprit. Și dintr-un trunchi de brad găsit acolo ne-am făcut un fel de scară, ca să urcăm sus în fân.
Rând pe rând, inclusiv vitejii, ne-am urcat în pod și ne-am făcut loc de adăpost, bătătorind fânul uscat. Ne minunam privind ce idee bună ne venise cu fânarul.
Ploaia a început a cădea, cu fulgere și trăsnete năprasnice, ce te făceau să te simți mic-mic, cât o furnică de mic. Bucuroși de adăpost, trântiți în fânul parfumat cu flori de câmp, cu degetele în borcanele cu zmeura adunată, privind ploaia de vară și povestind din când în când câte ceva, rând pe rând am adormit... Alice, cu ochii ei verzi și respirația cald-liniștită, cu iarbă-n părul auriu și dulceața zmeurii pe buze, s-a strâns mică lângă mine, parcă simțind că eram atent numai la ea. Și mi-a adormit în brațe...
Cerul ne-a dat ploaia ca pe un cântec romantic, vreo două ore. Și-am adormit și eu. Ne-a trezit liniștea când ploaia s-a oprit. Ne priveam cu părere de rău că trebuie să ne întoarcem la cabană. Am coborât din pod cu toții la fel de gălăgioși și am luat-o iar pe potecă spre cabană.
Noi doi nu ne-am mai spus nimic tot drumul, dar ne trădau ochii strălucitori și mâinile ce nu vroiau să-și dea drumul una alteia... Toată vara am fost amândoi ca umbrele, nedespărțiți - zmeură, alune, flori de câmp...
*
3619 vizite